Epopeea vieţii

E întuneric, totul e un lac vast fără graniţe, umplut până la refuz cu vid. Un neant primordial, rece dar familiar şi deodată se revarsă. Lumină! Lacul se transformă într-un rău tulbure dar transparent, o siringă a vieţii injectată în braţul unui dependent de heroină, un aer putred dar molipsitor, speranţa! 

Întind o mână, întind un picior şi deodată zbor, purtat parcă de vânt. În jurul meu, sute, mii de fraţi, ne îndreptăm cu toţii către momentul anticipat, parcă de o viaţa, dar ce e o viaţă când nu exişti? O viaţă de zeu am avut, atotputernic dar în acelaşi timp atotinexistent, căci nu poţi face nimic din nimic.  Şi totuşi, uite-mă aici, deja exist de o secundă şi îmi contemplez geneza, căci cine sunt cu adevărat acum? Cert e că sunt o pată de culoare, mă mişc, văd, simt. Totul e diferit, sunt în altă lume, trecutul nu contează sau mai degrabă trecutul nu există. Ceea ce există sau mai degrabă nu există perpetuum în întuneric, nu poate fi descris ca trecut, nu? Mai degrabă ce era atunci nu a existat niciodată, ci doar era o senzaţie a simţurilor mele nonexistente. 

Mă pierd în gânduri inutile, în timp ce fraţii mei se îndreaptă către un viitor necunoscut. Oare lor nu le este frică? Nu le e dor de simplitatea de a nu exista? Nu pot să nu apreciez schimbarea, dar nu se oboseşte să-mi spună şi mie cineva regulile? Chiar atât de puţin contez? 

Am rămas singur, fraţii mei s-au dus. Nu cred că le pasă şi de ce le-ar păsa, sunt atâtea lucruri de descoperit, atâtea lucruri de experimentat, atâta via...deodată mă loveşte, simt cum mă rup în două, picioarele mi se îndoaie, ochii îmi sunt striviţi, lumina a dispărut din nou, dar tot exist. Nu pot decât să mă întreb dacă sunt pedepsit pentru natura mea iscoditoare, oare fraţii mei au avut mai mult noroc? Încerc să-mi mişc picioarele dar nu le mai simt, tot ce a rămas e durerea, dar sunt liniştit. Ştiu că mă voi întoarce în curând la familiaritatea neantului şi totul va fi bine. Lumea aceasta e prea crudă pentru mine. 

Deja nu mai simt mare lucru decât un mic regret şi aş da orice să mai experimentez ceva din această lume. Cu o secundă înainte să dispar aud un strigăt nervos: "Fă, unde-i fă spray-ul, morţii lor de gândăci, sunt peste tot, băga-mi-aş pu..." şi uite aşa, mă întorc pe tărâmul meu, unde pot fi din nou zeu pentru încă o eternitate.